Voci Curajoase: Dana Mierluț – Puterea de a transforma provocările în oportunități

Inițiativa – Voci Curajoase

Dana Mierluț ne arată cum pasiunea și determinarea pot transforma orice obstacol într-o oportunitate. Cu o carieră remarcabilă în copywriting și strategie de marketing, Dana a reușit să își construiască un drum unic, inspirând oamenii din jurul său. Prin scris și training, contribuie la diversitate și incluziune, deschizând noi perspective și schimbând mentalități.

Mai jos regăsiți interviul complet în care ne împărtășește perspectivele și experiențele sale:

Photo Credit: Remus Toderici

1.Cum ai descrie povestea ta din perspectiva abilităților tale și a ceea ce te face unică?

Am fost copilul care și-a dorit să schimbe lumea. Clișeic, evident, însă am luptat mult cu sistemul (și uneori cu mine însămi) pentru a arăta că fiecare dintre noi are lucruri de oferit și este valoros… indiferent de abilități sau dizabilități.

Am fost diagnosticată, abia la finalul anului trecut, cu amiotrofie spinală, afecțiune ce mi-a determinat mai tot parcursul vieții. De ce? Pentru că, de-a lungul timpului, corpul meu a pierdut runde din bătălia cu boala (mușchii mei nu au mai făcut față la fel de bine muncii pe care trebuiau să o exercite). Astfel, nu am putut să merg niciodată și, în timp, mi s-a redus tot mai mult mobilitatea brațelor. Cu toate acestea, am iubit încă de mică matematica și am ajuns să fac o facultate de economie. Am îndrăgit cifrele și totodată poveștile, însă am urât compunerile la școală.

Timpul și poate deschiderea relativ mică a oamenilor – din urmă cu mai mult de cinci ani – m-au convins să îmi dau voie să scriu. Să aștern cuvinte pe foaia virtuală în cadrul unui blog personal. Apoi mi s-a văzut talentul în această direcție și am primit diverse oportunități de a scrie. Așa mi-am găsit și un job în domeniul marketingului. De atunci, scriu pentru afaceri de tot soiul sau chiar branduri personale. Și acum reîncep să scriu și pentru mine.

Unii consideră surprinzător faptul că cineva care își folosește foarte puțin mâinile (mă descurc să scriu pe tastatura smartphone-ului, dar nu și să ridic mâna pentru a mă hrăni singură sau a-mi prinde părul, de exemplu). Scriu pe telefon, nu pe laptop, iar când sunt nevoită să fac acest lucru, folosesc o tastatură pe ecran. Deci, apăs cu mouse-ul pe fiecare literă în parte. M-am obișnuit să fac asta de ani buni și reușesc să fiu chiar productivă. Mi-am scris singură atât licența, cât și disertația, precum și nenumărate texte pentru clienții pe care îi am.

În momentul de față sunt, pe de o parte, freelancer în copywriting și strategie, iar pe de alta, angajată part-time la o companie de transport olandeză. Am și o latură care are nevoie de oameni în preajma sa și își dorește, în continuare, să contribuie la diversitate și incluziune în societatea românească. De aceea, am devenit trainer și țin workshop-uri în care fac tot posibilul să le deschid perspective noi participanților și să îi îndemn să vadă dincolo de dizabilitate. Pentru că eu consider că, până la urmă, toți ne dorim aceleași lucruri, doar poate că trăim adaptat nevoilor noastre. Suntem mai asemănători decât am putea crede și vedea la o primă privire. Trebuie numai să ne acordăm atenție și să avem răbdare unii cu ceilalți.

2.Ce obstacole ai întâmpinat și cum ai reușit să le transformi în oportunități de creștere personală?

Cele mai mari obstacole cu care m-am confruntat de-a lungul timpului au fost legate de discriminare și accesibilizare. Discriminarea se întâmplă în toate etapele vieții atunci când ești o persoană cu dizabilități. Și îmi dau seama că toată lumea o pățește la un moment dat, dar un copil cu dizabilități o simte din plin încă de mic. Mi s-a întâmplat atât în curtea blocului, când bunicii îi opreau pe nepoți să se joace cu mine – ”să nu se ia”, cât și mai târziu, la școală, când un profesor nu a înțeles că pot să fac aceleași lucruri cu colegii mei, doar că uneori ușor diferit – nu puteam să scriu la fel de repede ca ei. Apoi am pățit-o în studenție, când mi s-a zis la un eveniment studențesc că probabil am greșit locația, pentru că acolo e o întâlnire de tineri studenți, dar și când mi-am căutat un loc de muncă.

Photo Credit: Remus Toderici

Asta ca să nu mai vorbesc despre ce înseamnă să trăiești o viață normală, poate independentă, în România. Există anumite concepții foarte clare în privința a ceea ce eu pot sau nu să fac. Sunt privită cel puțin ca nonconformistă dacă declar că am dreptul la o viață obișnuită, cu de toarte. Și mi-a fost greu să depășesc aceste obstacole mentale, pentru că de multe ori ajungi să crezi că ceea ce ți se spune este și adevărat.

Am avut mare noroc că mama a fost întotdeauna alături de mine. Ea a fost susținătorul meu principal și s-a luptat cu toată lumea pentru a mă ajuta să mă integrez și să-mi găsesc locul în lumea asta mare. Problema este că nu întotdeauna a depins de ea și m-am mai lovit de realitatea care nu este întotdeauna flower power, cum îmi place mie să zic.

Mi-am dat seama pe parcurs că nu este vorba despre mine. Oamenii au propriile lor frustrări și pot doar să empatizez cu ei, să încerc să-i înțeleg și să le arăt cum este, de fapt, normalitatea mea. Am înțeles că ei tind să judece lucrurile pe care nu le înțeleg. Dar mai mult, am făcut-o și eu cu propria persoană, pentru că aveam impresia că trebuie să trăiesc așa cum mi se spune. Ce m-a ajutat cel mai mult? Terapia, pe care am început să o fac în urmă cu un an. Toată lumea zicea că ești nebun dacă mergi la psiholog. Eu mi-am dorit enorm să o fac, ca să mă înțeleg pe mine mai bine, să-mi descopăr emoțiile și să accept cine sunt eu, cu plusuri și minusuri. Apoi am făcut multe exerciții și ”experimente” cu mine: m-am pus în situații noi și am realizat că, în majoritatea cazurilor, cei din jur ne percep așa cum o facem noi și cum ne arătăm lor.

Odată ce am căpătat mai multă încredere în sine, s-a văzut și în afară. Oamenii m-au perceput diferit și au început să îmi acorde credit, că dizabilitatea nu mă definește și nu mă oprește din a fi un om întreg. Încă mă confrunt cu momente în care nu reușesc să fiu mereu la ”înălțime”, dar încerc să-mi dau mie timp să mă ajustez, și celorlalți să facă față schimbărilor pe care le produc în viața mea și inevitabil în a lor.

Pe de altă parte, nu e un secret faptul că accesibilitatea în România este foarte scăzută. Multă vreme am suferit din cauza asta și pur și simplu am evitat să merg în locurile care nu erau accesibile pentru scaunul meu rulant. Pe urmă, au mai fost situații în care am acceptat, fără rezerve, să fiu ajutată, dusă pe brațe, ridicată cu scaunul și orice metode improvizate se mai puteau face. Însă am început să înțeleg că soluția este mai mult de atât. Că nu mă ajută să merg doar eu într-un anumit loc, ci e important să deschid uși și pentru cei care vor veni după mine. Iar pentru mine nu funcționează tare bine varianta scandalului. Oamenii reacționează cel mai bine atunci când li se explică frumos ce s-ar putea face mai bine. Și încerc tot mai mult să iau atitudine, să explic ce s-ar putea face diferit și cum un anumit spațiu, obiectiv turistic sau clădire ar putea fi mai primitoare pentru persoanele cu dizabilități.

Asemenea tuturor oamenilor, ne dorim să fim parte din comunitate, să ieșim afară și să ne bucurăm împreună de tot ce are viața de oferit.

3.Care sunt pasiunile și interesele tale și cum te-au ajutat să te dezvolți personal și profesional?

Mi-a plăcut, de când mă știu, să vorbesc. Am fost copilul acela guraliv, care nu tăcea niciodată. Cântam, povesteam și nu mă interesa cine mă auzea sau ce părere își făcea despre mine. Îi zăpăceam pe ai mei, acasă, și în grupul de prieteni eram cea mai vocală. Iar pe parcurs, asta m-a ajutat să fiu o persoană sociabilă, deschisă, care își împărtășește fără probleme experiențe din viață și față de care oamenii au curajul să își spună propriile povești.

Deci, mi-a venit natural rolul de trainer, pentru că și acum, deși am devenit mai antisocială, încă iubesc să fiu în centrul oamenilor și mă regăsesc cel mai mult atunci când facilitez discuții și activități între ei. Desigur, sunt și poveștile pe care le scriu cu drag, dar în copilărie le citeam cu o mare pasiune. Iubirea față de lectură am dobândit-o prin învățătoarea mea din clasa a IV-a (care a făcut lucruri mari pentru mine), Adela Bala, și m-a însoțit până spre final de facultate. Citesc și în prezent, însă nu la fel de mult ca atunci. Mai întâi am dat-o pe cărți fantastice, ca în liceu să mă îndrept spre cele romantice, destul de specifice vârstei.

Cărțile m-au făcut să îmi dezvolt capacitatea de concentrare, atenție, chiar memorarea, precum și creativitatea. Mi-au dezvoltat limbajul, vocabularul. Îmi amintesc că de multe ori prietenii mei nu înțelegeau anumite cuvinte pe care le foloseam și eram nevoită să le ”traduc”. Asta m-a format poate pentru cariera mea de copywriter, când scriu despre concepte poate uneori abstracte, pe înțelesul tuturor. La maturitate, am descoperit pasiunea pentru călătorii. Mă fascinează locurile noi, să le văd și în același timp să le trec prin propriul meu filtru. Pentru că fiecare loc, cât este el de cunoscut, se simte altfel pentru orice om îl vede. Așa am observat și că mă pot adapta în diverse medii. Pentru mine nu este atât de profundă cultura românească, în sensul că am stat 5 luni într-o experiență Erasmus în Spania și m-am obișnuit în totalitate. La final, mi-a fost chiar greu să mă întorc acasă.

Cât despre carieră, călătoritul îmi dă idei. Îmi deschide orizonturile și mă ajută să văd perspective noi, să găsesc subiecte despre care să scriu și să mă înțeleg mai bine pe mine. În fiecare excursie pe care o fac, aflu câte ceva nou și despre mine. De curând, de ceva ani de fapt, am cochetat cu meditația, cu scrisul în jurnal și cu tehnicile de recunoștință față de tot ce mă înconjoară. Asta fac acum în fiecare seară. Înainte să merg la culcare, îmi acord o jumătate de oră sau chiar o oră, timp în care mă concentrez asupra lucrurilor minunate care mi se întâmplă. În acest mod, îmi mențin motivația la un nivel ridicat și văd progresul pe care îl fac zi de zi atât pe partea profesională, cât mai ales pe cea personală.

Photo Credit: Remus Toderici

4.Cum te-au susținut oamenii din jurul tău în călătoria ta și cum ai reușit să le răspunzi prin propriile realizări?

Afirm cu mare bucurie faptul că am avut și am în continuare oameni minunați alături de mine. Mama este primul dintre ei și cel mai aprig susținător al meu. Lumea crede că m-a ajutat doar fizic, pentru că nu mă descurc de una singură. Dar adevărul este că a fost și fanul meu numărul unu și întotdeauna m-a încurajat să merg mai departe. Mi-a spus că pot și a luptat pentru ca eu să reușesc. Apoi e tata, care m-a ajutat cel mai mult din punct de vedere financiar. Cred că multă vreme i-a fost destul de greu să înțeleagă câte lucruri pot face eu din scaunul meu rulant. Acum participă ocazional la evenimente în care mă implic și îi văd mândria din ochi când îmi vede evoluția.Am primit și un scaun rulant electric, încă din clasa I-a, dacă nu greșesc, prin bunăvoința unui sponsor al școlii unde eram și a unor copii de la o școală din Suedia, care și-au dat banii de mâncare, alocațiile, pentru ca eu să mă pot deplasa singură.Mai este învățătoarea mea din clasa a IV-a, despre care vorbeam mai sus. Ea a crezut în mine și m-a ajutat să recuperez materia, cu care eram în urmă la acel moment, și să ajung în clasa a V-a (fusesem într-o școală specială până atunci), într-o școală de masă, unde chiar să fac performanță.

Iar în liceu am avut-o pe colega de bancă ca un fel de înger păzitor, care îmi e și astăzi cea mai bună prietenă. Carmen m-a ajutat cu tot ce aveam nevoie: îmi scotea cărțile, îmi scria la nevoie (mama copia lecțiile de la ea acasă, în mod normal), și era 100% prezentă alături de mine, cum continuă să fie.Au fost mulți oameni buni alături de mine la școală, profesori și colegi cu care păstrez legătura și azi. Am considerat că cel mai bine îi pot răsplăti trăgând tare, fiind cea mai bună și ajungând undeva sus. Și mi-a ieșit uneori. Am văzut că la nivelul educațional și poate al carierei pot să mă fac remarcată și să le arat oamenilor mei că există acea libertate pe care ei o voiau pentru mine și acel rost în viață pentru care m-au susținut necondiționat. Și da, am vrut să le demonstrez celorlalți că, în ciuda scaunului cu rotile, sunt de neoprit.

În clasa a V-a, cu toate lipsurile mele de materie și adaptarea la noul mediu, am fost prima pe clasă, cu media 10 curat, și am ajuns la Olimpiada de Matematică, faza județeană. O colegă din acea perioadă mi-a spus ani mai târziu că nu se putea vorbi cu mine decât despre lecții, teme și teste pe atunci. Privind retrospectiv, a meritat la acel moment, fiindcă mi-am dovedit că sunt lucruri în puterea mea, pe care nu mi le-a luat dizabilitatea. Iar datoria mea am considerat că este să fac tot ce pot. Am terminat liceul cu media 9,56 la BAC (10 la Limba Română și la Istorie), am fost șefă de promoție la facultate și acum îmi propun ca în viitorul nu foarte îndepărtat să pun bazele unei agenții de marketing incluzive, în care oamenii ”diferiți” să își găsească locul.

Photo Credit: Remus Toderici

5.În momentele dificile, ce strategii ai dezvoltat pentru a-ți păstra motivația și claritatea în obiectivele tale?

În momentele dificile, fac tot posibilul să îmi amintesc că am o mulțime de lucruri minunate în viața mea și să fiu recunoscătoare pentru ele. De la o vreme, fac tot felul de liste cu motive de recunoștință: oamenii minunați pe care îi am în jurul meu, resursele de care dispun, dar și planuri, obiective. Mă gândesc în permanență la locul în care eram și unde sunt acum. Am făcut pași spre viața pe care mi-o doresc și la care visez dintotdeauna. Și atunci, da, mă las câteva zile, poate chiar săptămâni să ”vegetez” (o iau mai ușor). Am și avut un burnout destul de urât în primăvară, pentru că m-am suprasolicitat. Iar după ce îmi revin, o iau pur și simplu de la capăt… cu mai multă răbdare și empatie față de propria persoană. Asta consider că este cel mai important – să fim buni și cu noi, nu doar pe ceilalți.

6.Ce lecții ai învățat despre tine de-a lungul drumului și cum îți influențează acestea viziunea asupra viitorului?

Mi-ar lua o veșnicie să spun tot ce am învățat despre mine de-a lungul timpului. Însă, în ultima perioadă, am avut câteva revelații, să le spun așa, pe care le voi enumera mai jos.

Am înțeles că nu sunt genul de om liniștit, care să stea în banca lui, oricât de mult mi-aș dori asta. Aveam tendința aceea de a mă presa pe mine: să nu atrag atenția asupra mea, să fiu o fată bună și drăguță, care zâmbește atunci când îi spune cineva ceva și nu are reacții considerate urâte. Ei bine, adevărul este că sunt destul de vulcanică și am opinii foarte bine definite. Am învățat să accept asta și să încerc doar să le spun cât mai clar, să mă fac înțeleasă și nu să domin de dragul de a o face.

De asemenea, abia în urmă cu un an am început să-mi conștientizez la propriu dizabilitatea. Încă mă lupt cu concepte precum frumusețea ”altfel” și faptul că fiecare dintre noi e special și are toate calitățile. Nu suntem doar deștepți, frumoși, drăguți sau așa mai departe. Deși nu mi-am dorit să recunosc asta, amiotrofia spinală face parte din mine și nu mă definește în totalitate, dar îmi necesită atenția. Investesc mult în îngrijirea mea și în terapiile pe care le fac. Fac kinetoterapie, sedințe de nutriție, Yumeiho și terapie psihologică. Am acceptat că uneori am nevoie de mai multă odihnă, că nu sunt un roboțel și nu pot lucra non-stop, indiferent cu cât de mult drag o fac. E important să mă focusez și asupra persoanei mele și să îmi respect limitele de energie, motivație, putere fizică și emoțională. Și nu în ultimul rând, am înțeles că, cu cât avem noi mai multă încredere în forțele proprii și ne vedem într-un anumit fel, o vor face și ceilalți. Pentru că transmitem o anumită vibrație în exterior, un fel de a fi unic, pe care trebuie să-l simțim cu adevărat, înainte de a-l putea arăta și celorlalți. Toate cele de mai sus m-au făcut să am încredere în viitor și în faptul că voi reuși să-mi ating obiectivele, doar să am răbdare față de mine însămi, să iau lucrurile pas cu pas și să am o strategie bine pusă la punct. Rezultatele nu apar peste noapte sau, dacă o fac, nu sunt de durată și e normal să avem o evoluție graduală.

Photo Credit: Remus Toderici

7.Cum ai descrie impactul pe care îl ai asupra comunității tale și ce mesaj le-ai transmite celor care trec prin provocări similare?

Cred că impactul asupra comunității e subiectiv în funcție de cine este întrebat. Eu nu mă văd ca un mare formator de opinie sau influencer pe latura dizabilității, a diversității și incluziunii. Însă îmi doresc să fac o schimbare în bine în societate. Pot să spun doar că primesc multe mesaje de încurajare, dar și de apreciere, în care oamenii îmi spun că i-am motivat să meargă mai departe, să își vadă viața cu alți ochi și să creadă mai mult în ei. Nu pot descrie în cuvinte cât de mult înseamnă pentru mine. Celor care trec prin provocări similare le spun să aibă curaj, să nu se teamă, să fie ei… autentici și să își accepte situația în care se află. Primul pas pentru a merge mai departe și a avea o îmbunătățire a propriei condiții este să accepți locul în care te afli. Și să visezi. Să îți dai voie să depășești limitele posibilului cu mintea, iar apoi să te gândești obiectiv cum poți să ajungi real acolo. Pentru că poate că nu va fi totul perfect, însă cu siguranță poate exista o schimbare benefică. M-aș bucura să îmi și scrie, poate găsim soluții împreună.

8.Există un moment în viața ta când ai simțit că ai depășit o barieră mentală sau fizică? Ce a însemnat acel moment pentru tine?

Recent, am simțit că am depășit atât o barieră mentală, cât și una fizică prin acceptarea dizabilității, despre care am menționat la o întrebare anterioară. Mai întâi, mi-am acceptat afecțiunea cu toate prevocările ei, iar pe urmă, dizabilitatea ca întreg. E ok să fii diferit. Ar fi extrem de plictisitor să fim toți la fel, sincer.Treaba asta mi-a schimbat în întregime perspectiva asupra vieții. De ce? Pentru că îmi permit oficial să fiu ”altfel”, să ies din anonimat și să devin o voce pentru persoanele asemenea mie. Mi-am dat seama că frica și neasumarea mă țineau pe loc, și am descoperit că sunt mulți alți oameni aflați în situația mea. Ei au nevoie să fie inspirați, să capete încrederea că e în regulă să fie ei înșiși, să nu se teamă că vor fi judecați și să vadă ce frumoasă e viața odată ce tu pe tine te iubești.

9.Dacă ai putea redefini modul în care societatea percepe dizabilitatea, care ar fi primul pas pe care l-ai sugera?

Societatea e în plină evoluție și schimbare în favorarea persoanelor cu dizabilități, din ce văd eu. Și asta pentru că avem deschidere în afara țării și putem lua exemple de bune practici de acolo.Totuși, dacă puterea ar fi în mâna mea și aș putea să fac o schimbare de proporții, primul pas pe care l-aș propune ar fi… empatia. Adică aș propune ca oamenii să se pună în locul altora și să încerce să le înțeleagă provocările și în același timp bucuriile. Ne-am înțelege mult mai ușor și am putea să ne ajutăm între noi. Pentru că fiecare are particularitățile sale și abilități pe care le poate pune în sprijinul altora.

Photo Credit: Remus Toderici

10.Care este cel mai valoros lucru pe care l-ai descoperit despre tine în această călătorie?

Cel mai prețios lucru pe care l-am descoperit despre mine, și pe care cred că fiecare dintre noi îl află la un moment dat, este acela că am un scop. Nimic nu este întâmplător. Și am venit acum pe pământ cu un motiv clar, cu anumite lecții pe care trebuie să le învăț și altele, poate, pe care să le predau altor oameni. Totul se leagă și nu există coincidențe.

Voci Curajoase

Facebook:Dana Mierlut