Loredana este psiholog și fondatoare a Asociației „Free Will – Liber Arbitru”, unde creează spații de sprijin emoțional și dialog pentru oameni aflați în căutarea echilibrului interior. Munca ei pornește din convingerea că schimbarea reală începe prin înțelegerea propriilor experiențe și prin curajul de a le privi cu onestitate.
În cadrul inițiativei „Voci Curajoase”, conversația cu Loredana devine o reflecție despre reconstrucție interioară, despre responsabilitatea față de propriul parcurs și despre felul în care comunitatea poate deveni un loc de sprijin autentic.
1.Cum ai descrie povestea ta din perspectiva abilităților tale și a ceea ce te face unică?
Povestea mea de om cu dizabilitate gravă m-a ajutat să îmi dezvolt cea mai puternică abilitate – răbdarea, răbdare cu mine și răbdare cu cei din jurul meu, dar bineînțeles că întotdeauna e loc de antrenament pentru mai bine. Sunt sigură că nu această abilitate mă face unică, unicitatea este o caracteristică a fiecăruia dintre noi. Cred că perspectiva combinației de trăsături, amalgamul între calități și defecte formează unicitatea noastră. Atunci când spunem noi despre noi că suntem unici poate fi perceput ca o aroganță, ca o stare de mândrie, dar de fapt e normalitate, e realitate și cu cât integrăm mai bine asta în noi, cu atât vom avea relații interpersonale mai bune, pentru că începem să acceptăm diferențele dintre noi.
2.Ce obstacole semnificative au marcat drumul tău personal și profesional și cum au contribuit ele la felul în care te-ai înțeles și te-ai reconstruit?
Le-aș numi provocări, nu obstacole, pentru că toate momentele dificile de fapt te provoacă să cauți soluții atât în tine cât și în exterior, uneori te provoacă să ieși din zona de confort, să îți înfrunți fricile, să faci ceva ce nu îți place pentru a depăși momentul respectiv, pentru a continua călătoria. Fiecare experiență, chiar și negativă, contribuie la dezvoltarea noastră. Într-adevăr, au fost multe momente în care drumul a devenit mai abrupt sau mai greu de urcat, mai cu serpentine sau deteriorat, dar toate acestea sunt parte din frumusețea călătoriei până la urmă.
Un exemplu mai semnificativ, pentru mine, a fost provocarea de a depăși stigmatizarea din partea celorlalți cu privire la dizabilitatea mea, modul acela în care ești privit diferit, în care oamenii se comportă diferit cu tine, deși tu știi în sinea ta că ești un om la fel de valoros ca și ceilalți. Parcursul profesional în domeniul psihologiei m-a făcut să reconstruiesc abordarea mea, să înțeleg că nu este despre mine și fiecare dintre noi are un bagaj emoțional inconștient care determină acțiunile noastre fără să existe neapărat o intenție conștientă.
3.În rolul tău de psiholog și fondator al Asociației “Free Will – Liber Arbitru” – ce te-a inspirat să creezi spații de suport în cabinet sau în grupuri – și cum ți-a schimbat această practică felul în care te privești?
Inspirația a venit de fapt dintr-o nevoie personală, pe care, ulterior, am identificat-o la multe persoane din jur și mi s-a confirmat credința că, într-adevăr, este deja o necesitate crearea acestor spații sigure de suport, în special pentru persoanele vulnerabile. Îmi place să cred că trecerea mea la acțiune în acest caz nu mi-a schimbat foarte mult modul în care mă privesc, dar m-a îmbogățit ca persoană și m-a ajutat să mă dezvolt într-un mod în care n-aș fi avut cum s-o fac dacă alegeam alt traseu.
4.Cum au influențat oamenii din jurul tău traseul profesional și personal și în ce fel simți că le-ai răspuns prin proiectele și structurile pe care le-ai construit?
Așa cum spuneam că este drumul, uneori lin, iar uneori anevoios, așa și oamenii din jur, uneori au sprijinit calea aleasă de mine și m-au susținut, iar uneori m-au deturnat de la ceea ce îmi doream eu. Cu siguranță, modul în care eu am procesat intern aceste influențe m-a ajutat să construiesc rezultatul final. Și, poate sună a clișeu, dar, întotdeauna a existat cel puțin o persoană care a fost lângă mine și m-a ajutat să continui călătoria, chiar dacă nu mi-a spus întotdeauna ce aș fi vrut eu să aud. Tocmai asta e esențial, să avem lângă noi oameni care să ne ajute să ne corelăm traseul cu realitatea.
5.În momentele dificile, ce strategii ai dezvoltat pentru a-ți păstra motivația și claritatea în obiectivele tale?
Pfiu… de obicei, în momentele dificile, am luat pauză de gândire, de activitate, de tot ce am putut și am devenit observator (atât cât s-a putut…), astfel încât să îmi stabilesc prioritatea acțiunilor în funcție de importanță și de urgență. Dar, totodată, am căutat și intern pentru ce am resurse în momentul respectiv și câtă energie pot aloca astfel încât să păstrez, pe cât posibil, un echilibru. Și mai am o strategie pe care o combin cu pauza, contemplarea naturii. Ies și admir pomii, iarba, cerul, tot ce nu e creat de om din jurul meu și mă minunez de puterea Creatorului. În momentele alea de reconectare cu natura și cu Divinul îmi readuc aminte cât de neînsemnate pot fi problemele cu care mă confrunt și încet, încet apare claritatea.
6.Cum ai descrie impactul pe care îl ai asupra comunității tale și ce mesaj le-ai transmite celor care trec prin provocări similare?
Îmi este greu să consider că am un impact, de aceea nu știu cum să îl descriu. Eu fac tot ce pot și ce ține de mine pentru a reuși să aduc măcar o mică schimbare în viața persoanelor cu dizabilități și a familiilor acestora. De multe ori poate o încurajare sau un cuvânt frumos, un gând bun către cineva la momentul în care are nevoie este mai de impact decât orice avere de pe Pământ. Celor care trec prin provocări similare vreau să le transmit așa: NU SUNTEȚI SINGURI, oricât de mult vi s-ar părea asta, EU SIGUR SUNT AICI! Nu vă înstrăinați de oameni, nu vă îndepărtați de lume, atunci când vă așteptați mai puțin veți întâlni oamenii potriviți cu care să mergeți mai departe în călătoria vieții.
7.În contextul inițiativei „Voci Curajoase”, cum definești curajul? Ce transformă, în viziunea ta, o voce obișnuită într-una care poate schimba ceva real?
Consider că inițiativa „Voci Curajoase” este ca atare o inițiativă curajoasă. Voi explica de ce: pentru că, participarea la acest proiect implică un curaj din partea respondenților de a se expune cu bune și cu rele, de a fi autentici în fața tuturor, cu toate riscurile aferente asumate (de a fi judecați, de a fi înțeleși greșit, etc.). Totodată, proiectul arată curaj și din partea inițiatorului că va găsi oamenii potriviți și disponibili la această expunere. În ceea ce privește a doua întrebare, consider că transformarea unei voci obișnuite într-una care poate schimba ceva real vine înainte de orice din interiorul ființei, dintr-o dorință puternică neîmplinită, o nevoie nesatisfăcută, o durere foarte mare care își caută vindecarea… pe scurt, o acumulare mare de energie internă care se cere exteriorizată. Apoi, apare curajul de a face asta și bineînțeles, apare și sprijinul celor din jur care ajută ca vocea să se facă auzită, așa cum este și inițiativa “Voci Curajoase”.
8.Ce proiecte sau direcții de lucru te preocupă acum? Unde simți că se îndreaptă energia ta?
În perioada aceasta continui proiectele aflate deja în derulare cu aceeași dorință ca la început, de a ajuta persoanele cu dizabilități și aparținătorii acestora să se integreze în societate, în ciuda provocărilor pe care le întâmpină (exemple: informare despre drepturile lor și cum să le obțină, sprijin material cu dispozitive medicale specifice, sprijin emoțional cu ședințe de psihoeducație și consiliere psihologică).
Dar, recunosc că o mare parte din energia mea este îndreptată în această perioadă către oferire de suport emoțional prin construirea unor grupuri de sprijin atât pentru persoanele cu dizabilități, cât și pentru persoanele care le îngrijesc pe acestea deoarece din cauza limitărilor de accesibilitate este nevoie de mai multă conexiune interpersonală în această comunitate.
9.Dacă ai putea redefini modul în care societatea percepe dizabilitatea, care ar fi primul pas pe care l-ai sugera?
Sugerez tuturor să privească persoanele cu dizabilitate cu mult respect, și subliniez aici “persoanele” deoarece nu există dizabilitate fără o persoană. De aceea, societatea trebuie să privească persoana, nu dizabilitatea, înainte de orice. Iar apoi, să încerce să trăiască o zi, o oră ca și cum ar avea o dizabilitate și vor înțelege o mică parte din provocările date de dizabilitate, dar vor înțelege și că dizabilitatea vine la pachet cu o super putere, aceea de a continua călătoria vieții în ciuda dificultăților care apar din cauza dizabilității.
10.Cine ai devenit în urma acestei călătorii – și cine nu mai ești?
Am devenit EU, autentică și asumată. Nu mai sunt cea cu măști adecvate pentru fiecare situație (teatru, serviciu, ieșire cu prieteni, familie, etc.) sau pentru fiecare persoană astfel încât să nu supăr, să nu deranjez, să fiu acceptată, integrată… paradoxal, nu? Ai zice că acum există o nevoie mai mare de integrare în comunitate și nu neg asta. Dar, în același timp există o nevoie și mai mare de a folosi energia internă pentru a aprecia viața și a o trăi cu bucurie și împăcată cu mine.
DISTRIBUIE!
Interviul face parte din seria „Voci Curajoase”, un proiect dedicat evidențierii poveștilor de viață ale persoanelor care își depășesc limitele și contribuie la schimbarea mentalităților. Scopul acestui interviu este de a inspira și educa, promovând diversitatea, incluziunea și puterea rezilienței. Poveștile împărtășite sunt personale și reflectă parcursul individual al fiecărui invitat. Drepturile de autor asupra acestui material aparțin proiectului „Voci Curajoase”. Acest interviu poate fi preluat doar menționând sursa / scopul non-comercial al utilizării. El nu poate fi republicat de alte terțe părți.
Interviul este realizat de Elena Pomană – Fondator Asociația Dăruiește Fericire
Aplică pentru un interviu în ediția 2026: elena_pomana@outlook.com
