Carmen Vasilescu este redactor, specialist în comunicare și autor. Scrisul ei pornește dintr-un loc de onestitate rară, acolo unde luciditatea și sensibilitatea coexistă fără a se anula. Cartea „Și dacă-i adevărat că nu există «nu se poate»? Între trup și suflet: jurnal” este o reflecție profund umană despre limite, libertate și asumare.
În cadrul inițiativei Voci Curajoase, conversația cu Carmen Vasilescu e o invitație la ascultare și prezență, înainte de orice concluzie.
1.Cum ai descrie povestea ta din perspectiva abilităților tale și a ceea ce te face unică?
Dacă ar fi să fiu un narator, aș începe povestea așa: „A fost odată ca niciodată o prea îndrăzneață fată. Și nu era una la părinți și nici mândră-n toate cele. Dar, în viața ei, au apărut câteva persoane care au făcut-o să aibă încredere în ea, să-și descopere abilitățile, în pofida problemelor de sănătate pe care le avea. Așa a ajuns Carmen Vasilescu să fie redactor, PR și autor. Ce o face unică? Poate faptul că face toate astea cu nasul și cu gura, neputând să-și folosească mâinile. Și asta nu e tot. Mai multe povestește chiar ea în volumul autobiografic lansat de curând, „Și dacă-i adevărat că nu există «nu se poate»? Între trup și suflet: jurnal”.”
2.Ce obstacole importante ai întâmpinat și cum au contribuit ele la felul în care ai ajuns să te cunoști?
E greu să mă rezum la doar câteva; sunt foarte multe obstacole întâmpinate, dar pot spune că, de cele mai multe ori, m-am confruntat cu marele și hidosul „NU SE POATE!”, care m-a făcut să pun în balanță gândurile și sentimentele mele, să cântăresc foarte bine fiecare decizie, să iau în calcul ceea ce pot și ceea ce nu pot face, să-mi ascult mai mult sufletul și să nu mai bag în seamă barierele impuse de trup.
3. Ce anume te-a inspirat să scrii această carte și cum ți-a schimbat procesul de creație modul în care te privești?
Știi trilogia „Me Before You” de Jojo Moyes? În timpul pandemiei am citit cărțile și am realizat cât de norocoasă sunt că nu am avut niciodată gândul să recurg la un gest necugetat. Spre deosebire de personajul principal al autoarei, eu am îmbrățișat cu tot sufletul cel mai frumos sentiment din lume și l-am considerat o putere, o forță care îmi dă curaj să fiu eu însămi, mai asumată și mai sinceră. Sunt egoistă pentru că iubesc fără să aștept să primesc la schimb?
4. Cum te-au susținut oamenii din jurul tău în călătoria ta și cum ai reușit să le răspunzi prin ceea ce ai construit?
Cu toate că le-a fost greu să țină pasul cu cineva atât de plină de viață, atât de dornică să călătorească, să exploreze, să practice cât mai multe sporturi extreme, părinții mi-au fost mereu alături, bineînțeles, după ce le dovedeam că nu aveau motive de îngrijorare. Și prietenii m-au susținut foarte mult, pentru că da, există prietenie adevărată. Cum am reușit să le răspund? Cred că încă nu am făcut-o, cel puțin nu cât ar merita-o, dar, dacă îmi permiți, aș vrea s-o fac acum. Vă mulțumesc că existați și că mă suportați! Love you! Știți voi care sunteți!
5. În momentele dificile, ce ți-a păstrat direcția — și cum ai transformat asta în forță creativă?
De fiecare dată când simt că ceva nu merge, că sunt depășită de situație sau că am o zi mai grea, îmi amintesc că am atâtea lucruri pentru care Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu; așa nu fac altceva decât să-I mulțumesc pentru tot. Cred că El are multe planuri pentru mine, iar eu doar mă adaptez. Așa am ajuns și să scriu această carte, cu nasul și cu gura. Chiar dacă pare imposibil, puterea e în noi, trebuie doar să o descoperim!
6. Care sunt cele mai importante două lecții pe care le-ai învățat și cum îți deschid ele viziunea asupra viitorului?
Cred că, atunci când nu ai așteptări de la oameni și dăruiești necondiționat, devii cel mai fericit de pe pământ. Am învățat să mă bucur de fiecare clipă ca și când ar fi ultima, să nu mă gândesc la viitor și să trăiesc în prezent. Dacă, totuși, îmi mai zboară gândul la ce va fi, aleg să o fac în cel mai frumos și optimist mod posibil, dar fără să amăgesc sau să mă mint singură.
7. Ce rol simți că ai în comunitate prin această carte și ce mesaj ai vrea ca cititorii să ducă mai departe?
Sincer, nu am scris această carte cu gândul de a transmite neapărat un mesaj; am făcut-o pentru că am simțit că lupta interioară dintre trup și suflet a ajuns la un numitor comun, anume că, odată ce te accepți așa cum ești, cu bune și cu rele, nu-ți rămâne altceva decât să te bucuri de viață. Nu cred că e un rol, ci, pur și simplu, eu doar arăt cum sunt. Crede-mă că, de multe ori, mi-am pus și eu întrebarea „Și dacă-i adevărat că nu există «nu se poate»?”, iar atunci când răspunsul a fost negativ, am schimbat obiectivul. E foarte important să nu rămânem blocați pe ceva ce nu putem face, ci să ne focusăm pe lucrurile pe care le putem realiza, cu sau fără ajutorul cuiva.
8. În contextul inițiativei „Voci Curajoase”, cum definești curajul? Ce face, în viziunea ta, ca o voce să fie cu adevărat curajoasă și ce pași consideri esențiali pentru ca o femeie să și-o poată afirma, dincolo de frici, etichete sau presiuni exterioare?
Când am scris „Și dacă-i adevărat că nu există «nu se poate»? Între trup și suflet: jurnal”, mi-am dat seama că poate n-o să fie pe placul tuturor, mulți considerând că am dezvăluit mult prea multe lucruri intime, gânduri nerostite până atunci, dar am considerat că e momentul să spun tot ce am simțit și am gândit în momente-cheie din viața mea, pentru că mi-am dat seama că oricine poate să trăiască la fel, dar să nu aibă curajul să spună lucrurilor pe nume.
De exemplu, foarte mulți mă consideră nebună pentru faptul că sar cu parașuta, dar s-a pus cineva vreodată în locul meu, să înțeleagă de ce fac asta? Mi-a fost foarte teamă și îmi este în continuare, dar acea eliberare pe care o simt de fiecare dată când pic în gol de la 4.000 m, prinzând 180 km/h, mă face să-mi amintesc că sunt vie, lăsând în urmă un trup care nu mă reprezintă în totalitate. Așa că mi-am asumat cine sunt și cum sunt, fără să-mi pese de etichetele și presiunile exterioare.
9.A existat un moment în care ai simțit că ai depășit o limită interioară? Cum ți-a schimbat acel moment traseul?
Da, atunci când mi-am dat seama că sunt capabilă să iubesc cu toată ființa mea, cu tot sufletul meu. De atunci sunt o persoană împlinită. Pentru că nu poate fi nimic mai bun și mai frumos pe lumea asta decât să iubești.
10. Dacă ai putea schimba un singur lucru în felul în care societatea privește dizabilitatea, care ar fi acela?
Știi, cuvântul „prăjitură” e considerat unul urât, greu de pronunțat, dar nu ne lăsăm influențați de asta și cu toții le adorăm, așa-i? Așa e și cu dizabilitățile: dacă treci peste ele, ai șansa să cunoști oameni cu care poți avea foarte multe în comun și cu care poți rezona oricând.
DISTRIBUIE!
Interviul face parte din seria „Voci Curajoase”, un proiect dedicat evidențierii poveștilor de viață ale persoanelor care își depășesc limitele și contribuie la schimbarea mentalităților. Scopul acestui interviu este de a inspira și educa, promovând diversitatea, incluziunea și puterea rezilienței. Poveștile împărtășite sunt personale și reflectă parcursul individual al fiecărui invitat. Drepturile de autor asupra acestui material aparțin proiectului „Voci Curajoase”. Acest interviu poate fi preluat doar menționând sursa / scopul non-comercial al utilizării. El nu poate fi republicat de alte terțe părți.
Interviul este realizat de Elena Pomană – Fondator Asociația Dăruiește Fericire
Aplică pentru un interviu în ediția 2026: elena_pomana@outlook.com
Poți contribui și tu:
Implică-te în activitățile noastre
Donează pentru persoanele cu dizabilități grave
Cont deschis la Banca Comercială Română
RO56RNCB0149149799710001 RON
Cod de identificare fiscală : 35790409
ADF este înscrisă la judecătoria Tg-jiu în registrul Asociațiilor și Fundațiilor
la poziția 6/25.02.2012
