Cu o pasiune pentru dezvoltarea personală și profesională, Irina ajută oamenii să își găsească direcția în carierele lor și să navigheze schimbările cu încredere și claritate.
În interviul de față, împărtășește parcursul său personal și profesional, oferind o perspectivă profundă asupra valorilor care îi definesc munca.
1.Ce te-a motivat să faci tranziția către coachingul de carieră și cum a modelat această schimbare atât drumul tău profesional, cât și dezvoltarea ta personală?
Nevoia – întâi a mea, apoi observând ce se întâmplă în jur. În 2011 și în 2018, în momente de cumpănă în carieră (deși pe hârtie totul era perfect), mi-am dorit îndrumare pentru a face niște schimbări. Lucram în administrația publică și în mediul academic, nu știam nimic despre lumea consultanței pentru strategii de carieră. Pe oricine întrebam sau oricât scormoneam pe internet, rezultatul era dezamăgitor… Am găsit în cele din urmă pe cineva care era – nu știam ce înseamnă – coach, în 2018. Mi-a câștigat încrederea imediat. Munca de reflecție făcută împreună, combinată cu mentorat și consultanță mi-au schimbat viața. Mi-am dat seama care este valoarea mea profesională, cât de multe realizasem deja și cât de multe am de oferit. Mi-a crescut mult stima de sine ca profesionist, pentru că am înțeles că valoarea nu stă doar în ce ai făcut în domeniul x sau y.
Încercam să fac o tranziție spre corporații și efortul era să înțeleg și să comunic în ”corporateză”, ca să am șanse să fiu selectată. Am înțeles că puteam face majoritatea lucrurilor care se cereau, nu era nimic în neregulă cu mine, nu aveam habar ce înseamnă din cauza jargonului. Nu am primit oferte atunci, dar deja priveam altfel job-ul, ideea de competențe transferabile, scăpasem de multe credințe limitative și aveam un orizont mult mai larg decât colegii mei despre piața muncii. Peste 3 ani, am decis să pornesc eu însămi un business în care să ajut oamenii să vadă ”că se poate”. Au șanse, au resurse, există speranță, este doar o chestiune de reflecție, claritate, curaj, încredere, consecvență. Am avut în minte în special colegii din zona de administrație publică sau învățământ superior, mulți dintre ei oameni și profesioniști excepționali – în ciuda percepției publice atât de negative – dar care nu au atâtea șanse în zona de ”learning and development” ca în privat. Majoritatea capătă încredere să iasă din medii toxice sau să-și urmeze pasiunile mergând la psihoterapie. Ceea ce e excelent, dar știu din experiență cât contează să combini terapia cu o muncă de dezvoltare personală axată direct pe carieră și provocările specifice.
2.Cum a contribuit voluntariatul la formarea ta ca om și cum consideri că această experiență a influențat felul în care îi sprijini pe cei din jur, nu doar profesional, ci și la nivel uman?
Am început să fac voluntariat acum 22 de ani și într-un fel sau în altul am rămas în ”meseria” asta până azi. Inițial, era un substitut de job – ca student la științe politice învățam și practicam multe în zona ONG-urilor din zona civică.
Am învățat cel puțin 3 lucruri, valoroase și profesional și personal.
- Cât de mare e lumea. Ca voluntar interacționam cu medii diverse. I-aș pune titlul ”șoricelul de bibliotecă cunoaște lumea”. Studiam la secția franceză, aveam colegi și profesori străini, plecasem deja la o bursă în Franța, dar era tot același mediu.
- Cum pui în practică principiile. La științe politice am învățat cu adevărat despre drepturile omului, democrație, diversitate –de ce este vital pentru o comunitate să le respecte și care sunt consecințele dacă nu o face. Nu doar pentru că ”așa e bine”. Ca voluntar am interacționat cu atâtea feluri de oameni și situații încât am testat în practică cum e să respecți acele principii, când poate reflexele proaste învățate de la cei din jur te fac să nu fii om.
- Ce înseamnă să faci de toate și satisfacția că poți face multe dacă ai ajutor. Mai ales în organizare de evenimente, ”șoricelul de bibliotecă” a învățat multe ABC-uri și strategii de supraviețuire în situații de criză. Crize mici, căci nu salvam planeta, dar pline de lecții.
O precizare: toate astea erau la început de ani 2000, lumea era puțin diferită. Nu erau atâtea oportunități de job-uri part-time pentru studenți, nu erau atâtea ONG-uri, nu era atâta acces la informație sau la colaborare cum vedem azi. Era o lume destul de închisă și rigidă.
3.Cum rezonează povestea ta de viață și deciziile pe care le-ai luat cu valorile inițiativei Voci Curajoase? Ce înseamnă pentru tine, la nivel personal, curajul și perseverența?
Ambele – și curajul și perseverența – sunt lecții pe care le înveți când nu ai de ales. Acest citat mi-a explicat multe despre copilăria mea: ”No one told me failure was an option”. În anii 80 și 90, munca era despre supraviețuire. Chiar și copil fiind, fără să duc o viață deloc grea, pentru România, față de media statistică, studiam cu gândul că e singura opțiune să ne fie bine, să răzbim. Provocările erau mult mai mult legate de nevoile de bază decât azi (apă, lumină, mâncare, căldură, etc.) și victoriile mult mai puțin demne de Instagram. Aceste realități te formează, și cu bune și cu rele. Pentru mine, au fost definitorii. Spre exemplu, reflexul de a căuta stabilitate. Pe de o parte, m-a făcut responsabilă – să învăț, să pun baze solide, când muncesc, să fac treabă bună. Pe de altă parte, m-a ținut departe de explorare, aventură, experiențe, din frică. Până recent mi-a lipsit curajul să fac un pas lateral. Combinația dintre reziliența învățată în copilărie și 20 de ani de studiu și practică despre dezvoltare personală mi-au dat și curajul să fac o schimbare de carieră. Acum practic și șlefuiesc zilnic tot ce ține de ”perseverență”, ca să pot reuși.
4.Cum îți integrezi valorile legate de diversitate și incluziune în viața ta de zi cu zi și cum acestea influențează felul în care abordezi coachingul și relațiile personale?
Pentru mine, diversitatea și incluziunea țin foarte mult de ”bun simț, bună creștere și de cei 7 ani de-acasă”. 90%+ din oameni, în 90%+ din situații știu care e alegerea corectă. În practică, totul este mai dificil din cauză că acasă învățăm, din păcate, și prejudecățile lumii în care trăim. De asemenea, a trata oamenii cu răutate este și o consecință a mediilor toxice în care trăiesc mulți oameni, încă din familie, unde ei înșiși capătă răni emoționale. Popularizarea teoriilor și instrumentelor psihologiei ilustrează foarte clar aceste aspecte. Fără a fi o justificare, ci doar o explicație a cauzelor unei bune părți din încălcările drepturilor omului și bunului simț, consider că acesta este un bun punct de pornire. Când nu știi ce să faci sau când te trezești că te comporți urât indiferent ce motive crezi că ai pe moment – întrebă-te ce înseamnă cei 7 ani de acasă. Rar este nevoie de studii de științe politice sau cursuri intensive de DEI pentru a fi om. Educația la nivelul societății este necesară pentru a conștiențiza multe reflexe toxice sau nepotrivite, dar reperele sunt mult mai simple decât par. Eu asta mă străduiesc să fac. Zilnic mai șlefuiesc puțină inteligență emoțională aplicată pe ce am învățat în facultate.
5.Care a fost cea mai mare provocare personală pe care ai depășit-o și cum ți-a influențat aceasta felul în care îți sprijini clienții?
Foarte greu de ales un răspuns. Am înțeles încet-încet că ”raiul unuia e iadul altuia”, deci e multă subiectivitate chiar și când ne uităm la fapte. Cel mai greu mi-a fost – cred – să o iau de la capăt de nenumărate ori și în viața personală și în cea profesională. Prima dată, când am început clasa a cincea și toate prietenele mele plecaseră din clasa. Azi, un adult ar râde, dar pentru mine a fost ca și când schimbasem școala sau planeta. După aia, oricâte școli sau job-uri am schimbat, n-a mai contat. M-a călit? Da. Am procesat sănătos schimbările? Nu prea. Dar curăț în continuare ce n-am știut să oblojesc ani de zile.
Recent, când am ales să merg pe un drum în care mă regăsesc și în care cred, profesional și personal. Am învățat că ”există viață și după schimbare” și asta mi-a dar curaj să fac schimbări când simțeam că nu mai pot suporta un context. Asta încerc să le inspir și clienților mei. Se poate. E greu, dar se poate. Lumea nu se sfârșește doar pentru că nouă ne e frică. Altcuiva nu i-ar fi. Asta ar trebui să ne dea de gândit și să ne mobilizeze, pentru că ține mult de credințe și frici, nu de realitate sau de fapte.
6.Cum echilibrezi timpul dedicat carierei, voluntariatului și pasiunilor tale personale? Ce îți aduce cea mai mare satisfacție pe plan personal?
Oh, echilibrul dintre viață și muncă e cel mai greu. Corpul mă înțelepțește de fiecare dată și mă oprește. Dincolo de asta, reflecție despre cât pot realist oferi, despre impactul real al efortului la care mă angajez, cât de sustenabil e pe termen lung să mă implic în x activități. Și limite. Exersez pusul limitelor și mie și celorlalți. După 20 de ani am înțeles că ”dacă nu sunt bine, nu-i pot ajuta nici pe alții”, după 30 de ani că ”fiecare are partea lui de responsabilitate într-o problemă”, după 40 de ani că entuziasmul ține loc de resurse doar până la un punct. Satisfacția e de mai multe feluri. Uneori e despre impactul vizibil, alteori despre faptul că am făcut ”the right thing”. Se aplică la fel de bine și în plan personal.
7.Ce schimbări majore ai observat în clienții tăi datorită relației personale pe care o construiești cu ei și cum simți că influențezi viețile lor dincolo de sesiunea de coaching?
În calitate de coach profesionist, e vital să menții granița între personal și profesional. Este unul din principiile centrale ale competențelor care definesc coachigul profesionist și a codului de etică. Desigur, stilul personal, experiența de viață, valorile, își pun amprenta pe o relație atât de directă între două persoane, într-un parteneriat de gândire. Nu s-ar putea altfel. Mai ales în mentoratul profesionist unde există și o componentă de împărtășire. Dacă ar fi să aleg ceva aș zice că devin mai deschiși. Când se confruntă cu provocări și caută un specialist, sunt tensionați, împovărați, blocați în problemă. Nu mai văd cu ochi buni nici ce e în jur, nici viitorul. Reflectând împreună, lucrând, orizontul se lărgește. În plus, sunt o persoană optimistă, mai curând veselă, deschisă, tind spontan să dau credit celorlalți, ceea ce de multe ori surprinde și, probabil, modelează.
Oamenii uită cum e să le fie bine. Mie mi se pare o risipă de energie să stai tot timpul încruntat, chiar dacă iau foarte în serios ce fac. Am un brand, din toate joburile avute și din perioada studiilor: cu mine muncești, nu te joci.
8.Cum îi inspiri pe cei din jurul tău, nu doar în calitate de coach, ci și ca persoană care îmbrățișează diversitatea și promovează curajul în viața de zi cu zi?
Și asta este o întrebare grea și suna a laudă de sine. Nu știu câte merite am, dar mă străduiesc să-mi fac bine treaba indiferent de importanța task-ului și să tratez oamenii indiferent de funcție sau statut. Lucrurile mici contează, gesturile mici contează. Și aș menționa, poate, metafora cu muntele pe care-l urci și care devine un exemplu pentru alții. Pai dacă eu am putut, așa ”șoricel de bibliotecă” cum eram, să înving atâtea frici, de ce să nu poată și altcineva?
9.Ce lecții importante ai învățat din experiențele tale personale și cum le aplici în interacțiunile cu cei din jur, fie că este vorba de clienți sau de relații personale?
Nu știi câte duce în spate și în suflet un om. Ce pare pentru alții simplu, nu este pentru mine, și invers. Mi-am petrecut mult timp orientată de ce anume aveam de făcut și mai puțin pe ce simțeam. Implicit, așa vedeam și lumea înconjurătoare. De o vreme, probabil și cu vârsta, am devenit mai atentă la ”poveștile din spate”. Mă fac mai empatică, mai relaxată, relativizez mai mult și eșecul și succesul. Ajută mult și noul drum pe care sunt. Coaching-ul te învață să asculți foarte atent, să cauți sensul ascuns al unor obiceiuri, convingeri sau al unor blocaje pe care le are cel din fața ta. Te învață să-i dai spațiu celuilalt. Oamenii de asta au nevoie – transformarea apare foarte rapid când se simt auziți și în siguranță, pentru că încep să funcționeze mai bine ”rotițele” minții și sufletului. Eu sunt pasionată de dezvoltare personală de peste 20 de ani. Inițial a fost nevoie, nu pasiune. Deja celebrul ”șoricel de bibliotecă” din povestea noastră a avut de urcat mulți munți. Mă uit în urmă și cu siguranță am făcut multe progrese, iar tot acest drum a condus (și) la alegerea mea să devin coach. Cu toate astea, când mă uit la ultimii ani – tot ce am învățat în coaching și fiind client de coaching mi-a schimbat viața personală mai vizibil decât invers.
10.Cum consideri că voluntariatul, schimbarea de carieră și promovarea incluziunii te-au format ca om și ce mesaj personal ai dori să transmiți comunității Voci Curajoase despre curajul de a-ți urma visurile?
Curajul nu are dimensiune. Visele, nici ele. Nu cred că există curaj mic și vise mici. Desigur, putem face comparații, dar cât de mult sens are? Ce pare mic pentru mine, nu e pentru celălalt, și invers. Eu nu puteam la 20 de ani să fac ce fac azi, dar nici la 40+ nu mai pot face ce făceam atunci. Sunt un eșec sau un succes? Eu la asta aș reflecta, dacă ar fi să scormonesc după curaj pentru un nou vis sau un nou drum. Lecțiile voluntariatului sunt diferite pentru fiecare, pentru că unii au nevoie de încredere să se apropie de oameni, alții au nevoie de încredere că au ce oferi, alții au nevoie de încredere că are sens să pună forțele împreună pentru un efect mai mare. Motivațiile diferă și ele. Eu, de exemplu, nu sunt atât de motivată de cauze mari, de ideea de a salva lumea. Am primit la rândul meu și mi se pare normal să dau mai departe. Voluntariat nu e doar cel cu acte. Am avut mentori în profesori, când nu știam ce înseamnă mentorat. Am dat studenților mei mai departe, fără să mă gândesc cum se numește ce fac.
Când lucrezi mult cu oamenii, incluziunea nu mai este un slogan sau o etichetă. Nu ai cum să colaborezi eficient excluzând, ci doar incluzând. E matematică, nu știință politică sau psihologie. Tot așa, când lucrezi mult cu oamenii, vezi atâtea nuanțe și povești de viață încât te împrietenești cu schimbarea mai ușor. Vezi că și x poate deși nu i-ai fi dat șanse, că și y merge înainte, cu toate greutățile pe care le are. Și prinzi curaj.
DISTRIBUIE!
Interviul face parte din seria „Voci Curajoase”, un proiect dedicat evidențierii poveștilor de viață ale persoanelor care își depășesc limitele și contribuie la schimbarea mentalităților. Scopul acestui interviu este de a inspira și educa, promovând diversitatea, incluziunea și puterea rezilienței. Poveștile împărtășite sunt personale și reflectă parcursul individual al fiecărui invitat. Drepturile de autor asupra acestui material aparțin proiectului „Voci Curajoase”. Acest interviu poate fi preluat doar menționând sursa / scopul non-comercial al utilizării. El nu poate fi republicat de alte terțe părți.
Interviul este realizat de Elena Pomană – Fondator Asociația Dăruiește Fericire
Poți contribui și tu:
Implică-te în activitățile noastre
Donează pentru persoanele cu dizabilități grave
Cont deschis la Banca Comercială Română
RO56RNCB0149149799710001 RON
Cod de identificare fiscală : 35790409
ADF este înscrisă la judecătoria Tg-jiu în registrul Asociațiilor și Fundațiilor
la poziția 6/25.02.2012
